I
Din ghiocul care cântă
Spune-mi, ţigăncuşa mea
Ştii de ce am faţa plânsă?
Şi sub pleoape vremea rea?
II
Ştii de ce, chiar de-i senin,
Cerul azuriu şi clar
Am în ofuri mult venin
Şi în zâmbet mult amar?
III
Ştii de ce la suprafaţă
Am un zâmbet pentru lume
Iar în dosul neputinţei
Ard amaruri fără nume?
IV
Tot o-njur această soartă
Dar încet s-aud doar eu
Căci speranţa-mi pare moartă
Şi-mi plâng nenorocul meu
V
Tu, din nou pleacă-ţi privirea
Pe ghiocul strămoşesc
Voi găşi eu fericirea?
Are rost să mai trăiesc?
VI
― Stai cuminte măi copile
Nu te frământa atât
Chiar din frământarea asta
Ţi se trage-acel urât
VII
― Nu mai plânge, măi băiete
Toate-or cădea în uitare
Din răul ce te frământa
S-or naşte mărgăritare
