Păşeam obosit prin via culeasă demult
Şi clinchete de pahare îmi răsunau în urechi
Speram să găsesc un ciorchine uitat în al culesului tumult
Din care să renască un melancolic cântec străvechi
Un cântec în care uitarea fost-a cântată
Cântând, apăsarea din pieptu-mi să devină fulg
Cântându-l, şi-n somn, să-mi simt vina iertată
Că din hora păcatelor n-am luptat să mă smulg
Păcatul unui râs la un pahar cu vin
Păcatul unei nopţi în care n-am dormit
Păcatul din sărutul cu miere şi venin
Păcatului, şi-acum, mă văd în veci sortit
În via � acum pustie, amurgul sângeriu
Se-ngână cu speranţa păcatului iertat
O candelă mai arde-n deşertul cenuşiu
Atât a mai rămas din tot ce am sperat…
