Pieile şi libianul'
Ajun de sărbătoare. Sâmbăta. Geamurile clasei erau deschise iar glasul învăţătoarei învăluia clasa şi uliţa. Amintindu-şi că avea şi ceva treburi gospodăreşti, o auzim zicând:
-Du-te, Ionică, şi spune-i părintelui să-ţi dea ligheanul şi cheile!
Părintele era sus, la casa parohială. Jos avea acareturile, grajduri, coteţe, cuptor, bucătărie de vară, fântâna cu roată ş.a.
Se ridică Ionică, măreţ, mândru că tocmai pe el îl alesese preoteasa. Bocancii lui se şi auzeau bocănind pe podeţul ce lega , peste Valea Satului, curtea şcolii de grădina şi casa parohială.
Deschide Ionică portiţa grădinii în care intrai, parcă, în rai. De o parte şi de alta a cărării, în trepte pietruite, erau numai straturi de flori şi arbuşti fructiferi, de toate soiurile şi de toate nuanţele. Iar deasupra lor străjuia Casa Parohială cu balconu' cu trepţi şi coloane ce străluceau în soarele primăvăratic.
Peisajul îl zăpăceşte pe Ionică! Cum să zică el părintelui „chei" şi „ligheanu" , mai ales că el ştia doar de „cheile de oaie"?! Ia să-i trântească el părintelui „mai pe domneşte" , că el e în clasa a VII-a.
Deschide uşa de la coridor , bate în uşa de la intrare şi se trezeşte nas în nas cu popa�şi o şi trăzneşte, ca să nu uite „domneasca"!
-Dom' părinte, o zâs doamna să-i daţi „libianu' şi pieile"!
-Ce să-ţi dau? tună popa.
-Li…li… şi pieile.
-Pieile mă-tii! Marş afară!
Ionică, buimăcit, nu mai ştie pe unde să iasă! Coborând, în mintea lui luminată mai mult de soare, cugetă: „ce-o mai fi şi cu domneasca asta!"
Fără să mai spună vreo vorbă intră �n clasă şi se duce glonţ la banca lui. Preoteasa n-are timp să-l întrebe ceva că apare şi părintele. Preoteasa îl �ntreabă:
-Da' ce-i cu Ionică?
-A cerut „libianu' şi pieile".
Dumirindu-se, preoteasa izbucneşte într-un râs sănătos, „ţărănesc":
-O, bată-te norocu' să te bată, mă Ionică!
Clasa şi uliţa întreagă s-au înveselit la râsul învă�ătoarei. Până şi crestatele din geamurile mici ale casei lui Filu Onii chicoteau vesele.
Unde eşti frumoasă şi neprihănită copilărie?!
