I
Din umbre-ntunecate, grele şi dese de nuc
Mă zbat să-nsăilez vesminte, mândrei mele să le duc
Din ierni trecute, aspre, cu dalbe ninsori
Mă trudeam să-i fac mândruţei jerbe mari de flori…
II
Să le aibă-n casa ei, în nopţi lungi de iarnă
Printre ele cânte-şi dorul, când gerul pietre sfarmă
Şi privească, visătoare, neaua de afară
Şi să-i fie dor de mine până-n primăvară
III
Mai vreau să îi duc iubitei, dintr-un sălbatec măr
Mari petale roz şi albe, să i le prind în păr
Şi să-mi satur iar privirea cu ochi-i adânci
Ce te fac să râzi aiurea şi apoi să plângi
IV
Apoi rămas bun să-mi iau, trist şi plin de jale
Triste mângâieri să-mi dea, să le am pe cale
Iarăşi voi pleca prin lume, tainic călător
Şi sper să bolească mândra doar de al meu dor
