Icu
Un pârâuţ cobora de la Comoară pe lângă calea ce urcă Sub Dumbravă şi care despărţea casa lu Culiţa lu' Zosim de cea a lu' Ionica Filului. Pârâuţul rupea şi uliţa la ăi din Sus în două, despărţind, pe cealaltă parte, două căscioare din lemn, izbite cu pământ, ale celor două surori, Marea şi Ţica, zise ale lu' Sini.
Peste părău, cele două căsuţe erau legate cu o punte din bârne, pe care puhoaiele verii le duceau mereu spre Valea Satului.
La cele două căsuţe locuia şi Mutu, fratele lor, un bolovan de om, cu faţă de leu, care, în loc de cuvinte, scotea doar bolboroseli şi de care ne era tare teamă nouă, copiilor, deşi nu ne făcea nici un rău. Aşa-i zicea toată lumea, Mutu, puţini ştiindu-i numele adevărat.
Ţica a trăit până de curând, fiind o vreme bună un fel de guard, anunţând, cu un clopot de vite şi cu un glas strident şi autoritar, hotărârile "mai marilor satului".
Marea, însă, a avut de înfruntat şi a suportat vitregiile dezastruoaselor evenimente istorice ale vremii, războiul şi urmările lui, sovietizarea.
A avut trei băieţi: Pavel (Paveliţi), Nicolae ( Nicu, Icu) şi Ion (Nică).
Paveliţi a fost luat pe front şi a rămas să-şi doarmă somnul de veci în pustiurile Rusiei, ca şi alţi tineri din Zoltan. Nu puteau să doarmă liniştiţi lângă părinţii lor în cimitirul din Vie, să audă dangătul clopotelor bisericii din sat şi şuierul brazilor din Coastă!
Pentru Marea chinul n-a fost destul!
Icu a fost luat în armată, când se constituia, aşa-zisa, noua armată a ţării. Era leat cu Nica Ciungului şi Nelu lu' Zosim.
În ţară nu era linişte!
În munţi luptau, împotriva noului regim ce se încropea sub cizma bolşevică, soldaţi, ţărani şi intelectuali, loviţi brutal în drepturile lor, partizanii. Aşteptau ajutorul americanilor şi sperau încă!
Noaptea se mai auzea câte un avion şi ţăranii din Mihai Viteazul mai sperau şi ei. Mi-aduc aminte că, într-o zi, au găsit oamenii manifeste aruncate dintr-un avion, care, pe o parte aveau îndemnuri de nesupunere faţă de noul regim, iar pe cealaltă parte era o frumoasă vacă care păştea în partea românească a Prutului, iar ugerul uriaş era muls dincolo de Prut.
În aceste condiţii îşi satisfăcea Icu serviciul militar, îndoctrinat, copil sărac, cu ura împotriva celorlalţi şi mai ales a acelora consideraţi exploatatori.
Din regimentul lui s-au ales voluntari care să lupte împotriva partizanilor. Icu a fost printre primii. Pe cărările munţilor, au ajuns aproape de un cuib de partizani. A început schimbul de focuri. Erau faţă în faţă la câţiva zeci de metri. Partizanii erau ascunşi după stânci şi după un trunchi gros de copac şi priveau, cu teamă dar şi cu milă, la fraţii lor, români ca şi ei, strigându-le să se întoarcă.
Era, se părea, ultimul asalt. La strigătul comandantului "salt înainte!", Icu, soldat supus şi destoinic, se ridică să atace dar este secerat de gloanţe.
La Primăria din satul Mihai Viteazul se primeşte un telefon că un soldat din sat a căzut eroic în luptele împotriva partizanilor. Cine a luat telefonul nu a reţinut numele, sau cine mai ştie!
Repede s-a dus ştirea în sat şi pe toate hotarele. Oamenii au lăsat lucrul pe câmp şi au alergat în sat. Jale mare, discuţii. Fiecare familie a celor trei soldaţi şi rudele se rugau la bunul Dumnezeu să nu fie din neamul lor, cel căzut.
Într-un târziu s-a aflat că este vorba de Icu şi, deşi moartea oricărui tânăr e destulă jale, cercul celor ce sufereau s-a mai restrâns, mai ales că Icu era dintr-o familie nevoiaşă, de ţigani. Şi unii mai cred şi azi că cei nevoiaşi nu suferă la fel, sau că nu sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
După vreo două zile a venit o maşină militară cu sicriul lui Icu, cu opt militari şi cu ordin strict să nu fie deschis.
Oamenii din sat au mai aflat câte ceva şi a început marea filizofie ţărănească, de atunci ruptă în două. Unii pro şi unii contra.
Preotul nostru, Bologa, a ştiut , ca de multe ori, să treacă peste acest moment delicat. I-a organizat lui Icu o înmormântare ca unui adevărat erou, fiu al satului, îmbrăcând tot tineretul în costumele populare şi conducându-l pe Icu la groapă. I-a găsit şi un loc în cimitir, mai aproape de cel al românilor.
Pentru cinstirea eroului, soldaţii au tras trei salve de armă. Asta ne-a impresionat pe noi, copiii, şi eram tot pe lângă soldaţi.
Icu îşi doarme, de tânăr, somnul de veci în cimitirul satului. Nu-l mai jeleşte nimeni, nu-l mai aminteşte nimeni!
Ce este el pentru noi cei de azi? Erou…sau…!?
Cine ne-ar putea spune astăzi de ce s-a jertfit Icu?!
Pentru mine, Icu este un erou. El a murit slujind armata ţării.
Prea repede au trecut evenimente cruciale pentru noi! Prea repede ne-am schimbat sau a trebuit să ne schimbă ideile! Oare când vom deveni "noi"!?
Prof. Gligor Dumitru
