Grădina Grofoaii
Aşa i-a rămas numele; desigur, de la "grof".
Un nuc singuratic, bătrân şi schilod de vreme şi de chinuri, într-un colţ; un castan ruginit şi el, în alt colţ. Un castel dărăpănat, uitat de lume, şi un grajd, asemenea. Un teren părăginit, fosta grădină, uitat de Dumnezeu, batjocorit şi murdar.
Şi, Doamne, ce-a fost!
Un rai! Un rai al copilăriei mele! Un leagăn al copilăriei mele!
Mi-a rămas în minte, scrijelat ca într-o piatră, monumentul, trei morminte înconjurate cu un zid de beton, cam de un metru înălţime, în care era înfipt un gard de fier forjat şi o poartă, tot de fier forjat, cu un lacăt greu. Totul îţi dădea fiorii solemnităţii şi ai respectului faţă de morţi.
Apoi, gardul tăiat, poarta furată, pentru potcoavele cailor, şi doar brâul de beton pe care fugeam desculţi noi, copiii, la început cu teamă, iar apoi fără teamă, de găurile negre apărute în formele de morminte, în care n-am ştiut niciodată cine îşi doarme somnul de veci. Mai târziu s-a distrus şi brâul de beton ca să treacă plugurile.
Grădină a Grofoaii, raiul copilăriei mele, ce s-a ales din tine!
Văd şi acum aleile de brazi ce înconjurau castelul, pe taluzul de pământ ce îndiguia apa, pe care sigur va fi plutit şi o luntre cu îndrăgostiţi.
Văd aleea de brazi ce ducea de la castel "la mormânt" , alee pe care ne plimbam şi ne mai şi jucam duminica şi în zile de sărbătoare.
Văd pâlcurile de mălin alb şi liliachiu din colţurile grădinii, castanii care îşi etalau, primăvara, albele policandre între verdele crud, străjuind aleile din faţa castelului şi ale găbănoselor.
Pe marginea grădinii, nucii, bătrânii, a căror frunză o răvăşeam în fiecare toamnă.
Iar în mijloc, aşezaţi în ordine ostăşească, meri de toate soiurile şi de toate gusturile, dormitând în veşmântul ierbii şi-n zumzetul nestingherit al gâzelor şi-n trilul păsărilor.
Acolo, într-o primăvară, adolescent fiind, sub merii înfloriţi, mi-a rămas gândul şi inima în mijlocul fetelor, aşezate în cerc, în inegalabilele lor costume populare.
Una dintre el şi-a dat, sfios, crătinţa la o parte şi m-a invitat, din privire, să mă aşez cu capul în poala ei, pe rochierul alb ca spuma laptelui.
Acolo am trăit o clipă, fermecat de un chip îngeresc, cu privirea galeşă a ochilor ei migdalaţi sub arcuire de sprâncene şi sub un zâmbet tainic, dezvelind un şirag de perle.
Părul ei, împletit în cosiţe, îi încorona chipul, sub o altă coroană-a merilor înfloriţi.
Grădină a Grofoaii, leagăn al copilăriei mele!
Prof. Gligor Dumitru
