Spre bortele cugetului meu coboram încet, temător
Ca un speolog spre adâncul unei peşteri nicicând explorate
Coborând, eram încercat de-un sentiment mângâietor
Că voi vedea sclipiri de lumină, firave dar curate…
Coboram sprijinindu-mă pe colţuri ieşite din stâncă
Tăioase şi aspre, nepatinate de timp
Absorbit, nu simţeam în palme tăietura adâncă
Tulburat eram, ca un copil sub privirea unui zeu din Olimp
Coborând, simţeam sub încălţări bazaltul alunecos
Şi valuri de frig negru ma-nvăluiau avid şi macabru
Leşinate sclipiri zăream în adâncul întunecos
Iar nările îmi erau înjunghiate de miasmele unui neîngropat cadavru
Pipăiam pereţii peşterii, în silă, cu mâini tremurânde
Simţeam sub palme un strat de mâzgă rece
Parcă eram pândit de guri şi priviri flămânde
Ce-ar fi vrut, în eternitate cu sufletul a mă petrece
Febril, am scos un cuţit cu lamă neîncercată
Şi-am început să răzui pereţii cu râvnă
Simţeam între degete mâzgă amestecată cu sânge
Cuţitul se frânse, mă retrăgeam, abătut, din cavernă…
De la gura mascată a peşterii cugetului meu
Le strigam trecătorilor să păşească doar în lumină
De-or încerca să facă ce-am îndrăznit doar eu
S-or transforma, plângând, în îngeri grei de tină…
