Povesti

Dascălul Salvator

Istorioara ce-o veti lectura în rândurile de mai jos e veche, atât de veche încât o putem plasa în timp doar prin formula "în urmă cu sute de ani..." . Saşii au păstrat-o însă cu sfinţenie în folclorul lor popular, au avut grijă s-o transmită fiilor sau nepoţilor şi tot aşa, din generaţie în generaţie, până când a ajuns și la urechile noastre...
Sâmburele ei e sursa unui obicei frumos al saschizenilor care, din păcate, s-a pierdut odată cu plecarea etnicilor saşi de pe aceste meleaguri.

Legenda spune că demult tare, în cea de-a treia zi de Rusalii, locuitorii Saschizului au prins de veste despre apropierea unei companii militare ce mărşăluia spre sat. Speriaţi şi sătui de ostilităţile şi ravagiile provocate de alte companii în trecerea lor pe-aici, saschizenii au gandit o strategie prin care să protejeze satul de prăpăd. Ideea salvatoare a venit de la învăţătorul acelor vremuri, Grigore : a adunat copiii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare împreună cu mamele lor şi-au ieşit cu toşii în întampinarea militarilor. I-au aşteptat încolonaţi şcolăreşte, temători dar totodată puternici în dorinţa lor de-a face un bine consătenilor, în locul numit Ştarum, aproape de Branişte, pe vechiul drum principal al Saschizului despre care cei mai vârstnici îşi amintesc şi acum că trecea pe sub pădure, pe sub Cetate şi ieşea la podul Făgeţelului.

S-au oprit pe-o pajişte bogată în flori de toate culorile, înconjurată de pini şi vegetaţie forestieră, un peisaj desprins parcă şi el din poveşti. Cel mai mic dintre copii, prichindelul grupei, s-a îndreptat spre comandantul companiei cu un buchet mare de flori "de nu i se vedea capul de după el". Supriza a fost atât de mare încât asprului militar i-a stat graiul în loc, spune legenda. Copiii au oferit apoi un spectacol pe cinste cu dansuri, cantece şi poezii iar mamele lor au scos din coşuri bunătăţuri pe alese, pe care le-au împărţit militarilor. Ajunşi în sat, au fost primiţi cu onoruri de mai marii locului care i-au îndestulat la randul lor cu mancare şi băutură. Impresionat de trataţie, comandantul companiei a dat ordin militarilor săi ca, în timpul trecerii prin Saschiz să nu se-atingă "de-un fir de păr de-al nimănui", să nu facă nici o pagubă în gospodării.

Ziua aceea, în care ospitalitata localnicilor şi inocenţa copiilor au salvat Saschizul, a rămas de pomină în istoria satului. În memoria şi în cinstea învăţătorului numit Grigore saşii au instituit un obicei pe care l-au respectat cu sfinţenie : petrecerea celei de-a treia zi de Rusalii pe Branişte,în locul unde, cum spune legenda, copiii au întampinat compania militar. Aşa se face că, sute de ani la rand, saşii se au mers anual la locul cu pricina unde organizau banchete, serveau bunătăţuri , vin cu nemiluita şi dansau pe ritmurile muzicii de fanfară. Porneau de dimineaţă şi se-ntorceau în faptul serii, unii mai greşeau drumul şi apucau în întuneric pe poteci abrupte; sau după cum spun carcotaşii "se duceau pe picioare şi se-ntorceau pe fund"

Obiceiul s-a păstrat pană prin 1995 ; acum mai dăinuie doar în sufletele şi-n dorurile saşilor saschizeni de-aici şi de pe alte meleaguri.

Florentina Călugăr, Saschiz

Pieile şi libianu'

Ajun de sărbătoare. Sâmbăta. Geamurile clasei erau deschise iar glasul învăţătoarei învăluia clasa şi uliţa. Amintindu-şi că avea şi ceva treburi gospodăreşti, o auzim zicând:
-Du-te, Ionică, şi spune-i părintelui să-ţi dea ligheanul şi cheile!

Părintele era sus, la casa parohială. Jos avea acareturile, grajduri, coteţe, cuptor, bucătărie de vară, fântâna cu roată ş.a.

Se ridică Ionică, măreţ, mândru că tocmai pe el îl alesese preoteasa. Bocancii lui se şi auzeau bocănind pe podeţul ce lega , peste Valea Satului, curtea şcolii de grădina şi casa parohială.

Deschide Ionică portiţa grădinii în care intrai, parcă, în rai. De o parte şi de alta a cărării, în trepte pietruite, erau numai straturi de flori şi arbuşti fructiferi, de toate soiurile şi de toate nuanţele. Iar deasupra lor străjuia Casa Parohială cu balconu' cu trepţi şi coloane ce străluceau în soarele primăvăratic.

Peisajul îl zăpăceşte pe Ionică! Cum să zică el părintelui "chei" şi "ligheanu" , mai ales că el ştia doar de "cheile de oaie"?! Ia să-i trântească el părintelui "mai pe domneşte" , că el e în clasa a VII-a.

Deschide uşa de la coridor , bate în uşa de la intrare şi se trezeşte nas în nas cu popa şi o şi trăzneşte, ca să nu uite ,,domneasca"!

-Dom' părinte, o zâs doamna să-i daţi ,,libianu' şi pieile"!

-Ce să-ţi dau? tună popa.

-Li...li... şi pieile.

-Pieile mă-tii! Marş afară!

Ionică, buimăcit, nu mai ştie pe unde să iasă! Coborând, în mintea lui luminată mai mult de soare, cugetă: "ce-o mai fi şi cu domneasca asta!"

Fără să mai spună vreo vorbă intră în clasă şi se duce glonţ la banca lui. Preoteasa n-are timp să-l întrebe ceva că apare şi părintele. Preoteasa îl întreabă:

-Da' ce-i cu Ionică?

-A cerut "libianu' şi pieile".

Dumirindu-se, preoteasa izbucneşte într-un râs sănătos, "ţărănesc":

- O, bată-te norocu' să te bată, mă Ionică!

Clasa şi uliţa întreagă s-au înveselit la râsul învățătoarei. Până şi crestatele din geamurile mici ale casei lui Filu Onii chicoteau vesele.

Unde eşti frumoasă şi neprihănită copilărie?!
                                                        prof. Gligor Dumitru

Divaldis 

Bătrânii saşi şi alţi bătrâni îşi aminteau de o localitate, dintre cele 7 care au contribuit la ridicarea Cetăţii. Localitatea se numea DIVAldis, dar nu ştiau să spună exact unde a fost situată. Unii o situau pe partea stângă a intrării în Păşunea Daia, dinspre Vânători, alţii, la Gaura de Apă. Indiferent de poziţionarea ei, localitatea a existat.

Desigur, înaintea venirii secuilor şi a saşilor.Dar "DIVA"lda! Ce nume frumos! Cărei naţii îi va fi aparţinut?! Şi în ce perioadă a trăit?

Dacă satului i s-a zis DIVAldis, atunci DIVAlda a locuit în acel sat, sau invers, după numele DIVAlda, satului i s-a zis DIVAldis

O primă explicaţie a celor două nume este că ele conţin, la început, cuvântul latinesc "DIVE" (diva) care înseamnă "bogat", "înzestrat"( transmis şi azi în limbajul artistic : "divă") iar la sfârşit, cuvântul "valde" care înseamnă, în limba latină "departe" . Tălmăcit, cuvântul "DIVAlda" înseamnă "bogata de departe" ( DI {va} + VALDE = DIVALDE ).

Adevărul este că satul a existat, el a fost situat între satele Saschiz, Daia, Cloaşterf, dar nu a mai fost consemnat în nici o scriere, pentru că populaţia nu era adusă, ci era băştinaşă. Iar "bogata de departe", pe acele timpuri, era departe şi de Saschiz şi de Cloaşterf, colonizate cu saşi.

DIVĂlău, VenişDIVĂn sunt ţinuturi care au aparţinut DIVAldei, numele cărora s-a transmis.

Nu e timpul şi nici situaţia Vatrei a da şi alte explicaţii de limbă. Dar iată o poveste!

DIVAlda, doamna, era pe moarte şi a transmis Saschizenilor şi Cloştorfenilor că cei care au să o găsească moartă şi se vor ocupa de înmormântarea ei, al acelora să fie ţinutul ce-i aparţinea.

Pe rând, o zi unul, o zi altul, veneau să o îngrijească pe " înzestrata DIVAlda", sperând fiecare să-l "pălească norocul".

În ziua ultimului serviciu, Saschizeanul şi-a dat seama că DIVAlda nu o s-o mai ducă mult şi s-a gândit să vină şi a doua zi, peste rând.

Cloştorfeanul a venit după rând, a găsit-o pe DIVAlda moartă şi a fugit în Cloaşterf, fericit, să anunţe evenimentul.

Saschizeanul, isteţ, a pornit şi el de dimineaţă, cu carul, a ajuns după ce plecase Cloştorfeanul, a găsit-o pe DIVAlda moartă, a aşezat-o în car şi a adus-o în Saschiz.

Când s-a întors Cloştorfeanul, DIVAlda "se ridicase la cer", dispăruse. Ce să mai facă? Dovada îi fusese luată. Cine să-i facă dreptate?!

De atunci, ţinuturile DIVĂlău şi VenişDIVĂn aparţin Saschizului.

Ce să mai zicem acum? Cine au fost primii pe aceste locuri? Noi am rămas cu Cetatea şi cu Biserica. Dar numele şi limba?!

"Limba e întâiul poem al unui popor!" DIVE-bogat; VALDE-departe; DIVAlda-nume de legendă. "Frumoasa Doamnă de departe!"


                                                                  prof. Gligor Dumitru

Prima zăpadă,...
din iarna asta, a anului 2008 !

                                               

Totul e oarecum pustiu. Te-ntrebi unde sunt cei mulţi, ca pe vremea când eram copil, unde-or fi dispărând toţi ?

Indiferent de anotimp, în vremea copilăriei mele, străzile erau înţesate de oameni. Copii, adulţi, bătrâni- toţi alergau "cu treburi" !

Îmi amintesc iernile de pe vremea când încă locuiam la "Muma", bunica mea,sus, La Români.

Era zăpadă, ca şi acum, doar că pe dealuri... nebunie mare! ? Din toate părţile şi colţurile satului, din Feşălgoaz, Iupagoz, Melhum, de la Români, din Hudiţă, de Pe Deal...... soseau copii, înfofoliţi din cap până-n picioare cu haine din lână (ţin minte, dintre toate hainele tricotate de mama, puloverul meu preferat avea doi puişori cusuţi la piept, tare mă mai mândream...) cu sania sau cu bobul, de parcă ne-am fi dat întâlnire !!!

Aaaaa, fraţii Mihăilă erau foarte norocoşi ! Aveau un bob albastru, îţi lua ochii ! Cât mai trebuia să te rogi...."lasă-mă şi pe mine să mă dau cu el, măcar o dată ! Te rog......"

Altfel, nici sania noastră, cu laţi vopsiţi în roşu şi cu şine bine meşteşugite de domnul Wernner (colegul şi prietenul lui tăticu' ) fierarul de la "Atelier" , nu ne făcea de ruşine ! Am primit-o de la Moş Nicolae şi era suficient de mare cât să încăpem toate trei pe ea ! Era aşa de sprintenă şi de voioasă "Are-un dor de ducă/ Parc-ar fi nalucă" -vorba cântecului ( cel puţin pe lângă "Tancu" lui Neluţu Cosma ) încât de multe ori avea privilegiul de a fi aleasă ca "locomotivă" la tren :) Un tren de mare viteză, îţi tăia respiraţia, format din 7-8 sănii, care mai de care ! Cu şinele unse cu slănină şi şmirgăluite...că aşa alunecau mai bine ! Şi-acum o mai am :)

Alţii, cu patinele pe Vale ! Hochei (cu crose făcute din nuiele strânse de pe mal şi te miri ce conserve pe post de pucuri :) ...), patinaj artistic! patinaj viteză! concursuri fără premii, doar cu voie bună !!!

Periculos sport, totuşi...practicat, de obicei, în mare taină- altfel ştiam, câteva zile până când trecea supărarea părinţilor, pedeapsă mare ! Mult prea mare pentru ce poate îndura un copil ! Nenorocire curată pedeapsa asta: "nu mai ai voie afară!" Punct. Si-asa li se întâmpla şi altora! N-am fost acolo, dar povesteau copiii.................................

De fapt, cum orice minune nu durează o veşnicie, profitam cât se putea de mult de clipele acelea în care eram toţi împreună şi zăpada cu noi, eram toţi prieteni şi- fără să ne dăm seama- la un moment dat, copii fragili cum eram, cădeam greu bolnavi la pat, istoviţi de toate nebuniile făcute şi de tot elanul pe care-l foloseam la ce ne trecea prin cap....şi ne treceau multe....de idei, nu duceam lipsă !

Şi-atunci, mămici, bunici, căţei, purcei .....se-ngrijeau cum ştiau toţi mai bine de sănătatea progeniturilor ! Ceai de soc cu miere şi cu sare de lămâie ! Specialitatea mamei la vremuri grele ! Baie fierbinte cu sare la picioruşele copilului ! Aşa de fierbinte că-ţi venea să n-o mai faci ! "Cât de fierbinte poţi răbda" insista mămica.....şi mai era ceva ! Cel mai mare chin pe care trebuia să-l suport.........cârpe îmbibate cu seu de oaie fierbinte pe piept şi pe spate , te-mpacheta ca pe-un cadou de Crăciun, ca să nu mai tuşească copilu" ! Şi-acum am sezatia că simt mirosu... de seu intrându-mi până-n fundu" sufletului, aşa de greu era ! Leacuri băbeşti, dar de mare efect!

Una peste alta, toate-mpreună, te puneau acceptabil de repede, pe picioare! Încă o zi de ascultat cântece şi poezii de la Muma care le ştie de la unchiu Dumitru (preot Dumitru Călugăr, zis şi Rumânu')

"Ce ne-aduce, Moş Crăciun/ Tot ce e frumos şi bun/ Un cal mic, de călărit/ Cărţi frumoase de cetit/ Trâmbiţă şi săbioară/ Puşculiţă şi vioară" .............................şi cu toate astea în minte, şi cu gândul la Moş Crăciun, nebunia începea din nou !

Şi tot aşa, cu bune-cu rele, trecut-au anii................copii de altădată, mulţi dintre ei acum sunt departe, plecaţi peste mări şi ţări să-şi încerce norocul.....sau doar la oraş !

Dar, oriunde-ar fi, ştiu că păstrează aceste amintiri ! Doar am copilărit împreună!

Ne-ntâlnim destul de rar....ocupaţi fiind toţi cu munca, am cam uitat să fim din când în când copii...să mergem la colindat şi să ne dăm cu sania, cu bobul sau să "patinăm" pur şi simplu. Să dăm din nou drumul ideilor şi "nebuniei" !

Amintirile astea, copilăria şi apoi adolescenţa pe care le-am petrecut împreună, ne împiedică să fim nişte străini ! Încă mai avem prieteni şi prietenii la nevoie se cunosc !

Cine ştie, poate copiii noştri o să fie şi ei, la rândul lor, prieteni. Şi-aşa, povestea merge mai departe :)

Vă propun un exerciţiu ..îi putem spune .."exerciţiu de fericire" : descrieţi într-o frază sau într-un scurt paragraf prezentul!

În zilele noastre, ni se pare prea complicat să fim simpli. 

  Anca (Călugăr) Dalmasso

Cetatea Uriaşilor
,,Huhnnenburg"

Punct situat la 4 km nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat numită popular Volsoc , Cetatea domină spaţiul din jurul ei şi are o formă circulară .Vârful Cetăţii Uriaşilor ,un platou înalt de 681,5m epistolar are diametrul de 60 m.

La 150 m mai jos de vârf, Cetatea Uriaşilor este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest şi nord-vest. Această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949. Aceştia, facând mai multe sondaje în zonă , au deschis trei mari secţiuni : A: 40m x 1m în partea estică , B: 12m x 1m pe panta estică şi C: 18 m x1m în panta nord-estică.

Din aceste sondaje au reieşit fragmente de ceramică de tip Coţofeni (vezi foto) , un tip de ceramică specific anilor 2500 îHr.-1800 îHr, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul ţării noastre .Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării dar şi pe teritoriul judeţului Mureş: Albesti , Rupea (jud. Braşov) , Sighişoara , Bratei (jud.Sibiu), Silvaşi ( jud. Hunedoara) şi în alte multe locuri din ţară şi străinatate.

În urma acestor descoperiri , Cetatea Uriaşilor este datată în jurul anilor 2500 îHr.-1800 îHr. Sondajele au dovedit că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul Cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. În sprijinul apărării Cetăţii exista şi un aşa numit "val de pământ" specific aşezărilor din eneoliticul dezvoltat.

Foarte important este să nu ne imaginăm că situaţia în comună, din vremea aceea, este identică cu situaţia actuală ; în mod categoric exista mai multă apă şi inclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care mai trăiesc şi astăzi. Dar şi mai importante sunt articolele din reviste de specialitae cum ar fi :"Marisia, Apulum" şi nu în ultimul rând "Repertoriul arheologoc al judeţului Mureş".

În lista monumentelor istorice de interes naţional ce trebuie protejate şi conservate este cuprinsă şi "aşezarea romană de la Saschiz" Cetatea Uriaşilor, datând din secolele II-III epoca romană. (cod LMI MS-I-SB 15412)

În trecut exista în folclorul popular credinţa că uriaşii care locuiau pe vremuri în Cetatea Uriaşilor aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Pentru a se feri de răzbunarea lor , localnicii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii le-ar fi putut arunca peste ei. Şi le-au înşirat cuminţi, la porţile caselor lor.

Locuitorii satelor Saschiz, Mihai Viteazu şi Cloaşterf trebuie să fie mândri de zona în care locuim şi să păstreze cu sfinţenie vestigiilei istorice pe care le-am moştenit de la strămoşii noştri din vremuri demult apuse.

                                                                                                                                                                                                          Alin Pora


.

Doriți să ne contactați?